Odata ce am auzit aceasta teorie, (de bun simt, dealtfel, daca stai putin si te gandesti), m-a apucat un fel de duiosie inexplicabila si destul de irationala, in care sufocarea si iritarea produsa de timpul interminabil petrecut in taxi in fiecare zi, a disparut ca prin farmec. “Aaa, ce draguta este ideea Bucurestiului vazut ca un sat! Este ceva foarte idilic in aceasta perspectiva samanatorista despre orasul lui Bucur,” am inceput sa-mi spun intr-un colt al mintii. Imi vine in minte o poza veche pe care am vazut-o intr-o carte despre Bucuresti in care bulevardele nesfaltate care duc spre Arcul de Triumf erau tivite cu siruri duble de copaci, urme inca substantiale ale celebrilor codrii ai Vlasiei. Brusc toata starea de cetatean obosit si blazat al secolului al 21-lea care isi petrece marea majoritatea a timpului indoor (pe un traseu de tipul: casa – taxi – birou – taxi – cinema / teatru / restaurant / club – taxi – casa) s-a sters la aparitia imaginii unui loc plin de gradini verzi, cu stradute intortocheate, pe care umbli la pas, in zilele caldute de toamna.
Cat de departe de adevar este aceasata imagine dulceaga de cinematograf de cartier, ma intreb, dupa ceva timp in care lucrurile s-au mai asezat putin in mintea mea? Vremea este inca frumoasa, copacii nu si-au pierdut toate frunzele. Pe de alta parte, adresa biroului nostru este una imposibila din punctul de vedere al unui taximetrist: strada pietonala, in spatele magazinului Cocor. Am hotarat: in seara asta plec pe jos de la birou acasa! Merg pana unde pot, si in momentul in care ma lasa puterile, iau un taxi! Orasul este invaluit de luminile serii ca intr-o patura colorata, zgomotele se unifomizeaza, oamenii par mai prietenosi, si toate mini-marketurile pe care le intalnesc pe bulevardul Fredinand forfotesc de oameni care isi fac micile cumparaturile zilnice seara, in drum spre casa. Pe carosabil, un sir interminabil de masini serpuieste paralel cu pietonii semi-grabiti de pe trotuar. Suntem doua natiuni diferite: pamantenii si extraterestrii. Vis-a-vis de Biserica Armeneasca ma impiedic de o gasca de tineri ingramaditi in jurul unei vitrine cu racoritoare.
Sunt bine dispusi si nu par sa aiba alta grija decat aceea de a fi impreuna. La intersectia cu Mosilor traversez, intalnindu-ma pentru ultima oara cu sirul lung de masini oprite la stop. Ma despart de mai putin aglomerata Cale a Mosilor si intru pe o straduta laterala, suprapopulata cu bucuresteni care si-au scos cainele la plimbare. Ii ocolesc nevricoasa, usor invidioasa pe faptul ca statutul lor de stapani de animale ii obliga sa faca miscare in fiecare seara. Trag cu ochiul in casele oamenilor, care par mai calde si mai vesele in lumina serii. Sunt aproape de destinatie si imi dau seama ca nu mi-a trecut prin minte nici o clipa sa iau un taxi.
Totul depinde de starea de spirit cu care pornesti, imi spun. Si totusi, Bucurestiul seara este total diferit de “cutia cu zgomote” stresanta din mijlocul zilei: oameni mai amabili, soferi mai relaxati, cladiri mai colorate, muzica in loc de zgomote. Aceleasi strazi si aceiasi oameni in timpul zilei sunt complet diferiti. Imaginea idilica a unui sat la apus de soare dispare sub lumina galbena a lampilor de strada. Nu si starea de relaxare nefortata pe care o experimentez. La urma urmelor, in locul caroiajului inflexibil de strazi si bulevarde ale New York-ului prefer strazile meandrate ale orasului meu natal, chit ca duc toate catre Universitate.
