Orice oras are o poveste de intemeiere. Bucurestii il au pe ciobanul Bucur. Plus alte cateva povesti din alte vremuri, intrate in folclorul urban, in care istoria se impleteste cu fictiunea. Adrian Majuru face un scurt inventar al acestora.
Legenda ciobanului Bucur
De unde vine numele de Bucuresti? O legenda spune ca provine de la numele pastorului Bucur. Acest cioban isi pastea oile pe campia udata de Dambovita si dominata de un mic deal. In varful dealului se inalta un mic asezamant de cult cu hramul Sfantul Atanasie – bisericuta care se vede inca pe malul drept langa biserica Radu Voda si care nu dateaza totusi decat de la jumatatea secolului al XVIII-lea. Legenda lui Bucur reprezinta varianta populara a intemeierii orasului Bucuresti si a patruns in istoriografie – dupa cum afirma Paul Cernovodeanu, “prin intermediul calatorilor straini fiind receptata, in cele din urma, si de autohtoni, incepand cu secolul al XIX-lea”.
Mahalaua famata
Geografia mahalalei famate a suferit modificari in timp. In secolele al XV-lea si al XVIII-lea era zona de sud-vest a orasului, in zona podului Calicilor. Trepat, aceasta zona se transforma intr-atat, incat in perioada interbelica, Calea Rahovei si prima parte a Ferentarilor scapase de trista faima, recuperata insa cu rapiditate in anii puterii populare. In secolul al XVIII-lea aparuse mica mahala a batausilor numita Mahalaua Jarcaletilor in zona bisericii Sf.Spiridon Vechi, la acea vreme aflata la margine de oras. Ulterior, dupa 1750, aflam de Mahalaua Tirchilesti din partea de nord-est a orasului, ca fiind cea mai famata. Constantin Raulet in “Urechea mahalalei” povestea cat de important era sa nu locuiesti in Tirchilesti, chiar daca erai un om de toata cinstea.
Craiul de Curtea Veche
Avem aici o dubla ipostaza a craiului de Curtea Veche. Pe de o parte, au existat grupuri de aventurieri, care se refugiau printre ruinele Curtii Vechi, abandonata la mijlocul secolului al XVIII-lea. Pe de alta parte avem tipologia umana descrisa cu voluptate literara de Mateiu Caragiale. Sa le luam pe rand… In cazul bandelor de aventurieri, acestea apar in toata consistenta sursei istorice, la inceputul secolului al XIX-lea. Pe fondul unui zvon legat de invazia unui corp turcesc peste Dunare condus de vestitul Pasvantoglu, Mihai Sutu a parasit Bucurestii in mare graba, urmat apoi de dregatori, boierii si targovetii mai instariti. Arnautul Sava Bimbasa, seful poteriei Agiei, a pornit cu potera sa dupa domn, deoarece il lasase cu soldele neplatite si dorea sa-l ajunga din urma pentru a recupera banii cuveniti. Pe la 30-31 mai 1802, Bucurestiul ramasese aproape pustiu si lipsit de aparare. “Atunci a inceput a domni oamenii disperati si fara capatai care se numesc in vorba poporului crai”. (Dan Berindei, Orasul Bucuresti resedinta si capitala a Tarii Romanesti 1459-1862) Orasul ramasese atat de pustiu incat “un om nu se vedea pe drum, si zidurile insesi pareau salbatece si infricosau pe privitori.
Doar cainii se aratau, si aceia speriati, cari, zi si noapte urland, tulburau pe fiecare”. (Nicolae Iorga, Istoria Bucurestilor) Vagabonzii si cersetorii au “jefuit Curtea domneasca si gasind acolo semnele domnesti, adica tuiurile si stindardele, se preumblau cu ele pe toate ulitele orasului iar capitanul lor numit Melamos, de vita arnaut si de profesiune beccegiu (bragagiu, n.a.), se preumbla cu cuca domneasca pe cap. Melamos era salutat cu strigatele: «Sa traiesti Maria ta ani multi si fericiti», unite cu injuraturi. Craii prada orasul – desigur casele boieresti si ale negustorilor instariti.” (Dan Berindei, op.cit., p.130)
Mai mult, Melamos (sau Malamos dupa Nicolae Iorga) a dorit sa incendieze orasul pentru a ramane vesnic in istorie precum Nero. Probabil ca in cele 40 de zile in care Bucurestiul s-a aflat in posesia sa, Melamos incepuse sa-si puna ideea in practica. (vezi Stefan Ionescu, Bucurestii in vremea fanariotilor) Probabil in acest moment a intervenit “un besleaga turc aflator la Cotroceni”, iar hotii “se suie in spanzuratori”. Desigur, in cea mai inalta teapa se afla Melamos. (Nicolae Iorga, op.cit., p.195) Cealalta versiune a craiului de Curtea Veche apare in prima parte a secolului al XIX-lea si a reprezentat o catalogare famata pentru varstnicii care “cumparau” bunavointa fetelor tinere, iar pe altele impingandu-le spre adulter.
