In apropierea zilei de 11 iunie m-am imbarcat spre Comarnic, locul ce avea sa ne devina „casa” pentru cateva zile. Am pus hamul cainelui, benzina (mașinii) și sacul de munte l-am indesat in protbagaj, alaturi de, evident, o geanta separata a cainelui ce includea o paturica, medicamente, mancare și un frisbee. Cu o ora inainte de toate acestea, pusesem ultimul punct dintr-un articol din Word, dupa o luna de munca frumoasa și neintrerupta.
Așadar, oprim Ford-ul verde la cea mai apropiata benzinarie, alimentam și ne alimentam, dupa care ne rugam cu toții sa ieșim mai repede din Bucureși. Momentul rugaciunii nu ne-a prins cu mainile impreunate, ci cu una din maini impreunata cu maneta schimbatorului de viteze sub forma unui cap de schelete crapat. Mergea și așa, atat timp cat, la o intoarcere a capului, lasam in urma un București ponosit de caldura.
Dupa aproximativ doua ore de mers cu mașina, am ajuns – drumul era mai scurt de atat, insa Luff, cainele meu, are, de fel, rau de mașina, astfel ca ne-am oprit de cateva ori sa-l stropim cu apa și sa il injuram ca ne mananca din timp. L-am strans totuși la piept sa aiba certitudinea ca rau nu-i poate fi atat timp cat sunt cu el. Ajunși in Comarnic, din drumul principal, urma sa luam stanga, pe un drum pietruit. Insa, mașina fiind joasa și de fel, nu de unica folosința, am preferat sa alegem sa ne bucuram de ea mai mult timp. Așa ca, am ales sa o lasam la intrare, chiar daca cei 3 kilometri de parcus pe jos implicau hartoape, balegi și eu, protejandu-mi cainele de oi, capre, vaci și țapi. Fiind mic și totodata prima lui ieșire in lumea larga, l-am iertat.
Și iata-ne ajunși! Pe drumul pietruit, in apropierea locului, am trecut de o stana pazita de ciobanești imenși, ulterior amici cu dragul meu Luff.
Dupa panta din imaginea de sus, in fața noastra se desfașura un intreg paradis vizual și miresmatic. Intr-un semn de supunere in fața unui colț paradisiac, am inspirat adanc cel mai curat aer ce „promitea” ca in urmatoarele zile ne amețește precum cel mai puternic drog. Așadar, mi-am permis sa imi arunc telefonul mobil in cel mai intunecat colț al rucsacului. Nu l-am inchis, ci l-am lasat aprins, la gandul ca, in cazul in care suna, inevitabil casuța vocala l-ar intampina pe cel de la capat cu mesajul „abonatul este mult prea fericit și preocupat de aceasta fericire, așa ca nu insista, sau o poți face, dar ai deveni invidios.”
Dupa tot drumul parcurs, am avut noroc, cam singurul din acea zi. Cortul nostru era deja montat, cu o saptamana inainte, de amicii organizatori care s-au cazat in el. Ajunși la cort, ni l-am luat in primire, ni l-am „tamaduit” cu „palo santo” – lemnul sfant, primit de la un brazilian, in urma cu o saptamana. „Palo Santo” este un lemn natural, aromat, utilizat de secole de catre incași și populațiile indigene din Anzi, ca un remediu folosit in principal pentu purificare spirituala și curațare. Lemnul este protejat de guvernul peruan. Mirosul sau pare ca a existat dintotdeauna și este extraordinar cum se intiparește imediat in receptorii olfactivi. Se folosește atat in plan fizic, impotriva țanțarilor, infecțiilor, cat și in plan spiritual pentru curațarea corpului astral, energizare, purificare și in meditație, pentru alungarea energiei negative.
„Palo Santo” sau „Lemnul Sfant”
Mi-am scos cainele din ham, i-am pus zgarda cu medalionul pe care sunt gravate numele și numarul meu de telefon, l-am mangaiat și am insistat sa ii spun ca ne vedem doar la orele lui de masa. Nu s-a intamplat așa, fiindu-mi calauza in toate cele trei zile. Orele dupa-amiezii au trecut, astfel ca seara de 11 iunie ne-a prins la un mic foc de tabara, chirciți de frigul care se lasa cu fiecare ora ce trecea. Ne-am dus, intr-un final, la „casele” noastre, mi-am instruit cainele sa imi pazeasca „ușa”, am tras fermoarul și pleoapele la fel de repede.
Orele dimineții anunțau o noua zi insorita, fapt pentru care pornesc, acompaniata de Luff, la dușuri. Pe drum, observ ca focul de cu seara a ademenit și pastrat cațiva „soldați”, bucuroși ca razele soarelui vor inlocui caldura focului.
Imi reiau drumul spre cort, reimprospatata dis-de-dimineața, cu plamanii „urland” mirosul verdeții neintinate. Dulce imi este mirarea cand ajung la cort și observ ca acesta are doua intrari, cea principala și cea secundara, finisata in timpul in care am fost la dușuri. Unul dintre vecini ma anunța ca, din pricina neglijenței mele de a lasa mancarea de caini in cort, unul din cainii de stana s-a poftit singur la masa. Ma bucuram totuși ca nu ploua și ca intrarea secundara este intr-o laterala și nu prin acoperiș. L-am injurat din nou pe Luff ca nu este barbat și paznic bun, apoi am pornit in recunoaștere, lucru pe care nu l-am putut realiza cu o seara inainte.
Pilonii antagonici ai festivalului „Satori”. Locul de relaș și locul de dans
Atmosfera festivalului s-a divizat in loc de „chill”, de relaxare unde, fie dupa ropote de pași de dans, fie dupa masa puteam sa ne odihnim și „main stage -ul” unde avea loc toata magia.
Zona de „chill”
Pupitrul Dj-ului, in poza de jos, este „protejat” de articolul „psy deco”. Pe timp de seara insa lucrurile luau alta turnura, pupitrul devenind un emisar din zona caruia sunetele se materializau sub acea forma „psy deco”. Un joc nesfarșit pornit din inconștient, un joc in care inevitabil erai copil pentru a doua oara, dupa felul in care erai stimulat sa te bucuri de tot ce te inconjura.
Zeița Aurora era protectoarea dimineții, pe cand Lilith ne dadea tarcoale in timpul nopții. Ii picai prada sau ii erai companion.
Zona de chill era formata dintr-un dom imens, colorat, loc perfect de refugiu, unde Zeul Soare nu putea ajunge. Aș minți daca aș spune ca și pentru mine, tot loc de refugiu a fost. Cu o dorința acerba mi-am dorit sa strabat toate culmile inverzite și sa imi urmez glasul conștiinței pana in punctul in care eu și natura deveneam unul și același lucru. Cu calcaiele pline de spini cumulam toata energia locului, și intr-un flux continuu, prin extremitați, eliberam aceasta energie pe care o transmiteam mai departe. Hamacele mi-au fost, intr-adevar, aliați, la un moment dat cand, Zeul Soare m-a atenționat ca sunt om perisabil, a carui piele se poate arde, intr-un exces de raze.
„La Hamace”, loc transformat intr-un sanctuar și depozitar de energii, am avut placerea sa cunosc un om de arta, regizor și acreditat pentru activitați de workshop. Il menționez pe Vali deoarece, dintr-o discuție pe care am purtat-o cu el, mi-am dat seama ca inevitabl, cu toții aderam la o conștiința colectiva, comuna, de pe urma careia incarcam energetic locul in care ne aflam. Rolul sau la festival era de a inchega rolul conștiinței comune, prin tematica de workshop pe care o alesese. Unul din jocurile pregatite pentru participanți era numit jocul de „uniformizare” al carui scop era formarea unei rețele pornind de la un singur sunet, emis de Vali, și receptat, pe rand, din participant in participant.
Orele dimineții și dupa – amiezii ne ascundeau in petice de umbra dupa o eventuala masa, pentru energizare, iar serile ne permiteam sa ne confruntam cu toți demonii launtrici reduși la tacere in viața de zi cu zi. Azazel, Belzeebub, Astaroth și mulți alții carora nu le-am dat nume au ieșit, rand pe rand, sa joace la „horele” noastre, cu noi.
Scena principala
Pe timpul serilor, la main stage, ajungeam sa ma comemorez pe mine insami, fiind dațile in care eram pusa fața in fața cu fațeta intunecata a sinelei meu. Bașii urlau cu toata forța, iar sunetele pareau milioane de oglinzi colorate, sparte in bucați, care se indreapta spre mine. Frica? Nici vorba! Cand dansul era cel mai bun propulsor catre o legatura solida și mistica dintre palierul conștient și palierul inconștient ale psihicului.
Main stage
In cea de-a doua noapte, m-am familiarizat cu mine insami intr-un alt context decat cel obișnuit, m-am putut bucura de o intreaga zi și un amurg petrecute in preajma naturii increate și m-am putut scufunda in caușul auditiv format de sensibilitatea dj-ilor și de abilele lor maini. Am adormit in cortul cu cele doua intrari, de parca aș fi fost acasa, in patul meu cald.
A treia zi, m-am putut desfata cu soarele cald pana in apropierea dupa-amiezii, pana cand, sunetele ropotelor noastre de dans, din timpul serii, au fost inlocuite cu ceea ce avea sa se transforme intr-un peisaj apocaliptic.
Bucați de gheața, cu aproximație de dimensiunile unor mingi de tenis, aveau sa cada amenințatoare din cer. Nicio secunda muzica nu a incetat, ba mai mult, intr-un gest de protecție fața de noi, fața de publicul prezent, dj-ul a spart fiecare bucata de gheața, cu mult inainte sa atinga pamantul, prin muzica. Atunci, fiecare din noi, pitiți sub cate o copertina, am convenit ca este cazul sa alimentam fluxul de energie care ni se transmite, dinspre pupitru. Așa ca, pe fundalul apocaliptic al grindinei ce ne acompania, am ales sa ne muncim oasele in ropote de dans. A fost extraordinar, dar și infricoșator in același timp.
Zilele ce-au urmat au fost puțin insorite. Cu vremea care ne-a prins total nepregatiți și hainele imbibate in apa, cautam petice de soare sa ne uscam și ultima șoseta uitata pe fundul rucsacului. Hainele lasate la aerisit in pom, de cu seara, erau acum dovada celui mai mare „macel” provocat de grindina insetata. Ecourile padurii rasunau de voci care intentau schimburi de haine sau completari de șosete.
Imi aduc aminte cum, la lasarea dimineții, mi-am scos salteaua din cort și mi-am dus-o repede la dușuri sa o curaț. Ma rugam Soarelui sa ne mai vegheze un strop sa pot sa imi aranjez „cvasi – cortul” comod. Inainte sa pornesc spre dușuri, mi-am ales porțiunea cea mai insorita unde mi-am mutat toate hainele ude. Micul brau de pamant pe care mi le-am așezat era ud, dar tot mai confortabil decat cortul in care stateam și in care, in veci nu mi s-ar fi uscat hainele ude. Cu un spin in picior și salteaua dezumflata la subțioara, m-am indreptat spre dușuri sa o curaț. Inapoi spre cort, observ cum soarele iși ia elegant „la revedere”, insa nu ma parasește defintiv. Pana in apropierea orelor dupa-amiezii, ploaia ma obliga sa o accept.
Intreaga noapte a fost o continua calatorie de acceptare, cand am ieșit din temporal și m-am vazut de sus. Cand am ințeles ce mici și cu toate astea, ce mari suntem! Am realizat cat de intense și intime sunt clipele cu noi inșine. Noua zi a adus regenerare, liniște și dorința de reintoarcere acasa.
Am impachetat fiecare hainuța uitata la uscat, fiecare gand cumulat in toate zilele de ședere aici. Mi-am curațat „opincile”, i-am descurcat blana lui Luff. Am simțit ca este momentul sa imi iau „la revedere” de la plaiurile verzi și sa inspir, pentru ultima oara, aerul proaspat, mai amețitor ca orice drog .
Alaturi de cațiva prieteni am ales sa pornim spre gara din Campina. Recunosc, nu mi-a fost ușor sa las totul in spate, dar m-a reconfortat gandul ca am fuzionat cu mediul inconjurator și am simțit, intr-adevar ca aparțin, ca aparțin de un pamant sfant care, chiar daca a fost „jucat” de „n” perechi de picioare a ințeles ca lui ne inchinam.
Așadar, am auzit pietrele vorbind, am simțit pamantul cum respira și m-am umplut de viața, cumul pe care l-am luat cu mine spre Bucureștiul aglomerat. In tren, m-am odihnit pe mormanul de bagaje și pana acasa, timpul s-a contractat fenomenal. M-am bucurat de alegerea facuta și de fiecare secunda petrecuta in ploaia nemiloasa.
Acum conștientizez faptul ca, pe fundalul picaturilor de ploaie, glasul sinelui ingana o mantra, o mantra a mea, a fiecaruia. Cat de frumos am existat in toate cele 4 zile de festival!
M-am nascut in Ploiești, orașul lui Nichita și al lui Caragiu. Aproape toate evenimentele din debuturile mele educaționale au avut loc in instituții care poarta numele unor iluștrii romani: „Grigore Moisil”, „Ion Luca Caragiale”, chiar și debuturile culturale- filarmonica „Paul Constantinescu”. De aici, un simplu pas mi-a fost deajuns spre pasiunea insulfata de literați. Am inceput sa scriu – stangaci ce-i drept- și spun asta intorcandu-ma in timp și recitindu-mi scrierile „feciorelnice”. Ploieștiul –in sine – nu mi-a fost muza, dar de-altfel cum putea sa imi fie din moment ce imi parea golaș, impersonal și rece. Ochii mei de copil, paradoxal, nu erau educați sa vada frumusețea care, cu siguranța, era condensata in el. Saltul catre liceu nu mi s-a parut nici greu, nici brusc. Eram omul lui „pot face orice posibil”, fapt pentru care evenimentele au decurs in linie dreapta și intocmai cum mi le planificasem. Liceul mi-a oferit un suport substanțial pentru cunoașterea unor oameni de excepție, din randul profesorilor și al colegilor de-o seama cu mine sau mai mari.
Aici am intalnit pentru prima oara oameni ale caror caractere erau sculptate de pasiunea pentru materiile lor, pe care le convertisera in crezuri. Tot aici mi-am cultivat pasiunea pentru filosofie insa, aici mi-a ramas. Facultatea pe care am urmat-o mi-a estompat orice analogie cu universul aristotelian, sau oricare alt univers pregnant filosofic. Facultatea de Sociologie și Asistența Sociala, insa mi-a deschis și ea un palier nou spre o lume tangibila și palpabila. Teritoriul comun mi l-am pastrat și anume științele umaniste: antropologia, comunicarea, psihologia, sociologia. Cu dorința de a asimila mult, insa cu gandul ca ceea ce vine in cantitate mare și diversificata se pierde, am ales sa urmez un master in publicitate și relații publice. Incetasem sa ma mai gandesc vreo clipa, in tot acest timp, ca m-aș putea reintoarce la vechea și bulversanta pasiune, filosofia. Insa, ea nu incetase nicio clipa sa se gandeasca la mine. Fapt pentru care mult timp, fara sa imi dau seama, am fost prizoniera lui „Ego sum, ego existo” (Cuget, deci exist). Aventura existențiala mi-a inceput dupa ce am terminat formele de invațamant pe care le incepusem, conștientizand ca m-am lasat prina in dedesubturile rațiunii.
Dar partea cea mai interesanta a urmat atunci cand mi-a fost clar ca acele dedesubturi ale rațiunii se fondau pe niște pattern-uri formate de vox populis. „Trebuie sa urmezi o facultate care iți asigura, dupa terminarea ei, un venit”, fapt pentru care specializarea in timpul facultații a fost „Managemntul resurselor umane și marketing”, „trebuie sa ai o diploma” etc. Dupa mult timp mi-am dat seama insa ca „nu trebuie sa trebuie”. Pe vremea cand cei de la Chipita scoteau Bake Rolls cu faina integrala și grau – și mi le cumparam ca mic dejun – lucram la Petrom, ca intern, la departamentul de Comunicare și Sustenabilitate, și strabateam Bucureștiul pana pe Coralilor 22. In trei luni de zile m-am convins ca nu doresc sa lucrez intr-o corporație. Urmatoarele perioade de lucru mi le-am dedicat pentru site-ul Orașul Meu și ulterior pentru agenția de relații publice Graffiti PR. Insa, dupa ce mi-am terminat activitatea in Graffiti am facut ceva ce imi doream de foarte mult timp sa fac: sa fiu autoreflexiva, sa revin asupra mea.
Așa ca am urmat o serie de cursuri ca „Introducere in psihologia lui Carl Gustav Jung”, „Arhetipuri feminine” și seminarii ca „ 7 practici spirituale alese”. De cand ma știu am cautat și cautat. Acum numai este necesar pentru ca am gasit, era la o aruncatura de baț. Era chiar aici, pasiunea pentru scris. Mi-am dat seama ca, atunci cand iți oprești gandurile pentru o clipa, te afli in plina simbioza cu ce te inconjoara, deci ești partaș la procesul de creație. Așadar, imi pun repede degetele pe tastatura pentru ca am multe de impartașit…
