Pagini din istoria celor doua servicii secrete
La sfarsitul lunii noiembrie 2005, la Targul de carte Gaudeamus din Bucuresti, a fost lansat volumul intitulat „Stasi si Securitatea”, semnat de cercetatorii Stejarel Olaru din Romania si Georg Herbstritt din Germania. Pornind de la documente pastrate in arhiva Oficiului pentru administrarea dosarelor Stasi (politia politica a Republicii Democrate Germane, partea rasariteana, comunista, a Germaniei divizate dupa al doilea razboi mondial), Herbstritt a reconstituit relatiile complicate existente intre cele doua servicii secrete. Olaru, care nu a avut acces la material documentar inedit din arhivele fostei Securitati, a contribuit cu explicatii si comentarii la redactarea acestui volum aparut la Editura Humanitas din Bucuresti.
In perioada stalinismului, cele doua servicii secrete, Securitatea din Romania si Stasi din RDG, se considerau prietene. Scopul principal al celor doua politii politice consta in anihilarea unor adversari in numele ideologiei marxist-leniniste si al luptei de clasa. Cartea documenteaza, intre altele, mai multe actiuni comune in care romani stabiliti in vest fusesera rapiti cu ajutorul Stasi. Cel mai cunoscut caz este cel al lui Oliviu Beldeanu, implicat intr-o actiune terorista impotriva legatiei romane din Elvetia, in 1955. In cursul actiunii a fost ucis soferul legatiei. Trei ani mai tarziu, Beldeanu a fost rapit in Berlinul rasaritean si transportat la Bucuresti.
Dupa venirea la putere a lui Ceausescu, care a promovat o politica de apropiere de Occident, intre cele doua servicii se ivesc tensiuni generate de suspiciuni ideologice. Stabilirea in 1967 a relatiilor diplomatice cu RFG-ul (Germania de vest, capitalista si democratica) si refuzul lui Ceausescu de a participa in 1968 la invazia Cehoslovaciei au contribuit la intreruparea relatiilor dintre cele doua Securitati. La inceputul anilor ’70, Stasi considera Romania drept o tara ostila. In acest context, Stasi si-a intensificat actiunile de spionaj contra Romaniei, recrutand informatori si folosind ofiteri sub acoperire care lucrau in diplomatie. In capitolele „Obiectivele Stasi in Romania” si „Stasi si miscarile de protest din Romania”, autorii acestei lucrari de pionierat prezinta si comenteaza numeroase documente din care se desprind interesele informative si politice ale politiei secrete din Germania comunista.
Din pacate, cum am aratat, Stajerel Olaru nu a avut acces la arhivele Securitatii. In carte este citat raspunsul CNSAS-ului, in care se spune ca SRI-ul nu a „identificat documente privind operatiunile de colaborare dintre Securitate si Stasi in perioada 1948-1989”. Asa se explica faptul ca Olaru este nevoit sa se bazeze doar pe surse mai mult sau mai putin cunoscute si pe indicii, compensand lipsa informatiilor concrete cu comentarii si speculatii publicistice – pe alocuri inadecvate, lipsite de rigoarea indispensabila istoriografului obiectiv si neutru. Iata un singur exemplu:
In 1962, ministrul Securitatii, Erich Mielke, si seful spionajului est-german, Markus Wolf, au petrecut trei saptamani pe litoralul romanesc. Sosirea in tara a ofiterilor superiori est-germani, supravegherea acestora de catre colegii romani si rolul-cheie in aceasta operatiune al unei angajate a Ministerului Turismului sunt descrise intr-un stil tributar jurnalismului de senzatie. Dorindu-se incitant si combativ, coautorul roman al studiului se avanta in afirmatii hazardate. In consecinta, asertiunea ca „tovarasa Olga” de la Ministerul Turismului, care evident era o colaboratoare a politiei secrete romane, avand misiunea sa-i supravegheze pe ofiterii est-germani, ar fi fost „cam singura” persoana din cadrul Securitatii care vorbea perfect germana nu are nici o acoperire documentara. La fel afirmatia despre prezenta „Daciilor negre” sau „gri” la aceasta „operatiune”, cunoscut fiind faptul ca in 1962 Securitatea folosea masini fabricate in URSS. La vremea respectiva, ambitiile Romaniei de tara producatoare de autoturisme se aflau abia in stadiu de proiect.
In ceea ce priveste prezenta unor vorbitori de limba germana in cadrul Securitatii, ar trebui precizat faptul ca, in pofida „epurarilor etnice” care au avut loc la sfarsitul anilor ’50, cu scopul nedeclarat de „romanizare” a aparatului represiv, in interiorul politiei secrete mai existau, totusi, cativa ofiteri de origine germana, ca, de pilda, sinistrul colonel Martin Schnellbach. Intr-o „nota informativa referitoare la legaturile dintre fortele de dreapta din RFG si un grup reactionar din Romania”, elaborat de spionajul est-german in anul 1972, reprodus in anexa volumului (nr. 10, p. 310-312), in care se vorbeste despre un conflict ideologic existent intre germanistii de la Universitatea din Cluj si cei din Bucuresti, este pomenit si (Heinz) Stanescu. Conflictul dintre cele doua grupuri, se spune in document, ar fi fost cauzat de „conceptiile teoretice despre literatura”, in legatura cu aparitia cartii „Interpretari de lirica germana” (volum editat de Brigitte Tontsch si publicat la Editura Dacia din Cluj in anul 1971). (Heinz) Stanescu este descris ca reprezentant al unui grup concentrat in jurul ziarului „Neuer Weg” care apara puritatea ideologica si se opune tendintelor antimarxiste propagate de clujeni.
In capitolul in care se relateaza despre folosirea lui Eduard Eisenburger, fostul presedinte al Consiliului Oamenilor Muncii de Nationalitate Germana din Romania ceausista, ca „persoana de contact” a unui colaborator Stasi, ziarul „Neuer Weg” este transformat in „revista”. (Pentru amanunte despre cazul Eisenburger – a se vedea interviul cu Georg Herbstritt, „Stasi spiona Romania «deviationista»”, aparut in cotidianul ZIUA din 20 iulie 2005.)
Dintr-o eroare, in indicele cartii se face o confuzie intre Heinz Stanescu si Ion Stanescu (fostul sef al Consiliului Securitatii Statului al RSR), cei doi nefiind indicati ca persoane diferite. Dupa infiintarea Securitatii in anul 1948, Heinz Stanescu a fost ofiter activ si a fost implicat direct in represiunea impotriva Bisericii romano-catolice, semnand unele documente din dosarul lotului „spionilor Vaticanului”, in fruntea caruia s-a aflat episcopul catolic de Timisoara, Augustin Pacha, condamnat in 1951 la 18 ani de inchisoare.
Heinz Stanescu (19.09.1921, Viena-13.05.1994) a fost dupa 1948 capitan de Securitate in cadrul Directiei I, Bucuresti. Data trecerii in rezerva – adica a iesirii din Securitate ca ofiter activ – nu este cunoscuta. In anii ’50 se muta la catedra de Germanistica a Universitatii din Bucuresti. Sub numele de Heinz Stanescu a devenit mai tarziu critic literar, supraveghind ideologic literatura germana din Romania. A editat unele scrieri din perioada interbelica, de pilda romanul lui Franz Xaver Kappus „Die lebenden Vierzehn” („Cei 14 supravietuitori”, Editura Kriterion, Bucuresti, 1970) si povestirile satirice ale aceluiasi scriitor, „Der Wunderleutnant” („Locotenentul minune”, Editura Kriterion, Bucuresti, 1971). In volumul de studii literare „Berichte” („Rapoarte”, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1967), Stanescu analizeaza creatia literara germana din Romania din perspectiva ideologica a realismului socialist. In 1976, Stanescu s-a stabilit in RFG. A murit in timpul unei calatorii in Franta, pe data de 13.05.1994. Numele lui Stanescu a aparut si pe lista cadrelor Securitatii din perioada 1949-1989 publicata pe Internet de Marius Oprea, pe site-ul organizatiei fostului presedinte Emil Constantinescu, Actiunea Populara (AP), cu sprijinul Institutului Roman de Istorie Recenta (IRIR), al „Academiei Catavencu” si al Fundatiei „Gheorghe Ursu”.
In afara de mici scapari, traducerea pasajelor din germana (realizata de Viorel Buta si Mihai Alecu) rezista in fata unor traduceri similare, pline de greseli si calcuri inadmisibile ca, de pilda, lucrarea lui Helmut Müller-Enbergs, „Agentii, informatorii si spionii Stasi in Republica Federala Germania” (Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 1999).
Volumul „Stasi si Securitatea”, recomandabil pentru toti cei care doresc sa cunoasca logica mecanismelor de functionare a serviciilor secrete comuniste, este prefatat de un text, mai degraba de complezenta decat de analiza, semnat de Emil Hurezeanu si se incheie cu un studiu consistent al lui Johannes Beleites, „O inventariere critica: legea privind administrarea arhivelor Stasi – geneza, continut si efecte”.
William TOTOK, Berlin
