S-a facut iarasi toamna. Nu e zi in care sa ma uit pe geam si sa nu vad ca numarul copiilor cu nasul ars de soare si genunchi juliti nu este, iarasi, un pic mai mare decat in ziua precedenta. Semn clar, se termina vacanta mare.
E drept, n-am mai auzit copii tipand in timp ce dau tarcoale unui copac plin de poame sau doar iubit despre cat de „mica a fost vacanta mare”. Poate s-a schimbat nevoia de a marturisi public suferinta, cine stie? In schimb, un lucru imi e clar. Nu mai pot fi vazuti pe strada decat copiii cu varste de pana la maximum 13 ani. Ceilalti par a fi inghititi de pamant, vara sau iarna. Nici macar vacanta, cu deliciile ei gustative, dar si de julituri, nu mi-a scos in cale adolescent la inceput de drum al cautarii de sine. Asa ca mi-am pus telefonul la munca si am tot intrebat familiile cu adolescenti pe unde-si petrec acestia timpul. In fata computerului, pe messenger. Desi un astfel de raspuns nu m-ar fi mirat in timpul zilelor de scoala, in ceea ce priveste vacanta, el m-a dat peste cap. Sunt clar un om de moda veche daca nu pot intelege deloc cum de poti prefera sa vorbesti cu prietenii online, iar nu fata-n fata. Mai ales ca adolescenta este varsta descoperirii sinelui si a alteritatii. Cum sa te poti indragosti si lua de mana, afisand stupidul, dar atat de dragul zambet de doua degete, pe net?
Tocmai de aceea m-am gandit ca ar fi bine sa le amintesc adolescentilor despre bucuria vacantei mari, in formula lui T.O. Bobe. Volumul acestuia, Cum mi-am petrecut vacanta de vara, nu li se adreseaza in primul rand pustilor, caci ei inca traiesc asa, ci noua, tuturor celor care ne-am pierdut dreptul de a ne bucura de vara din pricina computerelor. Daca cei trecuti de anii scolii nu au ce face, caci serviciul ii obliga sa-si vanda libertatea unui ecran impersonal, adolescentii mai pot inca actiona. Volumul lui T.O. Bobe lasa sa vorbeasca un pusti fascinat de realitatea din mintea lui. E mic, intelege doar partial lumea adultilor, dar ii place sa se amestece in ea, cu tot universul lui imaginativ. Scriitura este cea a unui copil, care nu stapaneste insa tainele limbii romane, care scrie gresit si-si aminteste mereu de sfaturile invatatoarei, ajungand sa fie savuros tocmai cand uita total de ele si-si lasa mintea sa cutreiere lumea, asa cum se vede ea de la o inaltime care abia depaseste un metru. Pustiul nostru, desi naiv ca toti copiii, are un simt al umorului devastator si o capacitate reala de a sesiza rupturile ironice ale realitatii. Nu se teme de gluma, nu ii e frica sa ia in serios si nascocirile mintii. Isi rade de personajele care folosesc replici stereotipe de tipul „Tu cand vorbesti cu mine sa taci”, dar si de fragmentele discursive ale anumitor categorii sociale, pline de nonsensuri si umor involuntar: „N-am omorat-o noi domnule, sa moara ce am mai valoros daca am omorat-o.”
Conventiile literare sunt puse in pagina pentru a fi ironizate, iar literatura la comanda iese total ravasita din analiza micului narator. Bucuria vietii, a descoperirii si a sinelui iese invingatoare. Tocmai acesta este motivul pentru care volumul li se adreseaza mai ales adultilor, celor care se intreaba mai rar la ce bun totul. Vartejul halucinant al imaginatiei va repune stapanire nu numai asupra ceasurilor de lectura, ci asupra intregii existente, caci, desi nu isi propune sa fie un volum cu miza, textul lui T.O. Bobe este unul al lecturii de identificare, deci al modificarilor esentiale. Un text al bucuriei, al placerii de a fi tanar, al nevoii de raportare la absurd prin umor. O lectura care ar trebui sa ne intereseze pe toti in aceste clipe in care, vrem, nu vrem, ne trezim cu pusti care ni se incurca prin picioare pe la toate colturile de lume. Sa ne impiedicam putin in lumea amintirilor, caci doar asa ne putem aminti de ce avem nevoie si acum, in anii muncii zilnice, de vacanta de vara.
